Xaara Novack Nu este o carte pe care să o recomand oricui. Este o lectură pentru cine are stomac să înghită o poveste spusă pe un pachebot, de către un om al cărui trecut roade din interior, precum rod cariile lemnul și îl fac să putrezească.
Acțiunea deși se petrece în trecut, parcă transcede aria temporală și ne bântuie prezentul. O dragoste diferită, o dragoste pe care Pascal Bruckner nu se ferește să ne-o îmbine cu misterul, hidosul și granițele morale.
Probabil oricine ar citi cartea, ar împărtăși același sentiment față de Franz. Bărbatul în căruciorul cu rotile este un personaj cu care putem empatiza ușor. Picioarele sale atrofiate nu sunt deloc o piedică atunci când vine vorba de a-i atrage în păienjenișul său atât pe Didier, cât și pe logodnica lui, Béatrice.
Păienjeniș sub forma unei povești de dragoste, țesută ca o petală de floare, ce se degradează constant. Franz pare că își descarcă sufletul în fața lui Didier. Cu fiecare scenetă și istorisire, îl implică într-o monogramă grotescă a amorului demult apus. Dragostea este împinsă către extreme la care nu ne așteptăm. Suntem la fel de expuși, în fața acestui spectacol inedit.
Rebbeca, dama exaltărilor și ororilor sale, este descoperită mai degrabă din ușurarea lui Franz. El pare să-și descarce frustrările asupra lui Didier, care nu înțelege dacă este bine sau nu, să continue această șaradă jalnică.
Finalul de care se bucură acesta mi se pare corect să-l asemuiesc cu finalul acelui pisoiaș ce se zbate în apele reci de lângă cheiul degli Schiavoni. Pentru Didier nu mai există salvare.
Pascal Bruckner reușește să facă din această poveste complexă de dragoste, una din care putem învăța despre dăruire și năruire. Despre limite și faptul că moralul depinde de valori personale, nicidecum de valori exterioare, dincolo de oameni.
Este o lectură în care te trezești antrenat fără să vrei. Fie că îți plac poveștile de dragoste sau nu, modul în care Pascal Bruckner descrie toate aceste evenimente ajunge să te țină cu sufletul la gură până la terminare.
