Xaara Novack 
Spre deosebire de benzile desenate americane sau europene, revistele manga nipone s-au dezvoltat în baza tradiţiilor şi cutumelor culturale japoneze, influenţele dar şi evidenţele premergătoare au dovedit istoricitatea acestora.
Creaţia lor a avut încă din principiu paralele care includeau lumea politico – guvernamentală, ceea ce a determinat până la urmă ca media manga să se dezvolte spre un stadiu matur, abordând formatul de plot într-o îmbinare de intrigă şi dialog.
Structura definitorie pentru formatul benzilor desenate, fie că este vorba de pagini cu caricaturi, ori nuvele grafice, este de artă secvenţială. Arta secvenţială este o formă narativă ce se ajută de imagini pentru a transmite un mesaj, adesea se ajută şi de mici texte care sunt prezentate unitar de-a lungul unei pagini de ziar ori revistă de specialitate.
Origini
Nu există o dată exactă pentru apariţia manga în Japonia, dar mulţi iau în calcul existenţa primelor elemente de artă secvenţială în pergamentele cu ilustraţii ale călugărilor budişti din secolul al XII-lea.
Cel mai faimos exemplu în acest caz este Chōju Giga, create de un călugăr numit Episcopul Toba. Arta secvenţială al acestui sul de hârtie numit şi emaki, înfăţişeză secvenţe umoristice cu diferite animale precum vulpi, iepuri, broaşte sau maimuţe în ipostaze umane cu referinţe la clerul şi nobilimea acelor timpuri. O critică şi o parodie a ierarhiei religioase, Chōju Giga (emaki despre animalele jucăuşe) demonstrează modul particular japonez de spaţiere şi conştiinciozitatea liniilor caligrafice pentru a crea mişcări elocvente, expresii şi figuri.
După secolul al XII-lea, emaki-urile narative au început să fie cerute şi realizate de un număr crescând de oameni, din diverse clase sociale. „Adăugându-se operelor care ilustrau poveşti miraculoase, opere literare, legende despre originea templelor, apare un nou tip de emaki, drept reflectare a gusturilor clasei luptătorilor (samurai). Diversele picturi redau scene de luptă din preajma anului 1160 şi sunt printre cele mai renumite gunkimono (“povesti militare”) în formă pictată. În perioada medievală înfloresc noi secte budiste, iar emaki-urile narative, deşi nu întotdeauna de un înalt nivel artistic, erau deseori folosite în sens prozelitic.”
Următoarea schimbare majoră în arta manga a intervenit în secolul XVI-XVII, când artiştii au început să lucreze într-un nou stil de ilustraţie cunoscut sub numele de ukiyo-e, un gen de litografii denumite şi „picturi ale lumii în mişcare”. Liniştea instaurată în Era Tokugawa (1600 – 1867), după mulţi ani de război, le-a oferit artiştilor şi artizanilor ocazia de a crea şi rafina obiecte pentru consumul de masă, folosind în particular tehnica blocurilor de lemn. Ca laitmotive pentru ukiyo-e sunt peisajele, scenele istorice, cele teatrale sau de plăcere.
Panouri cu ilustraţii ce cuprind planuri şi linii studiate îndeamănunt, pete de culoare şi modele, documentau despre viaţa şi activităţile „lumii în mişcare” din Yoshiwara. Yoshiwara, unul din districtele Edo (capitala Tokyo de azi) unde existau ceainării, restaurante, teatre tradiţionale şi bordeluri pentru cei de rang înalt, oferea numeroase oportunităţi nu doar artiştilor. Supranumit şi „Districtul Roşu” datorită prostituţiei, era de asemenea centrul vieţii de noapte.
Deşi aceste panouri nu au avut iniţial utilizate pentru un scop anume, tradiţia stilului şi inspiraţia din viaţa de zi cu zi, transformate într-o artă, au influenţat evident stilul manga. În această perioadă de extindere a litografiei japoneze, s-au impus anumite tradiţii în arta vizuală care s-au păstrat şi au fost continuate în benzile desenate nipone în ziua de azi, începând de la simplele caricaturi până la detalierea petelor de sânge în ilustraţiile gen gunkimono.
Artistul Hokusai Katsuhika (1760 – 1849) a inventat termenul de „manga”. Hokusai este recunoscut pentru cele mai faimoase imagini din arta niponă, geniala sa lucrare „Marele val din Kanagawa”, este exectutată într-un mod perfecţionist în stilul tehnicii blocurilor de lemn. Panoul înfăţişeză valuri curbate ameninţă bărcile pescarilor japonezi iar în distanţă se observă muntele Fuji. Maestru al diferitelor arte, Hokusai avea abilitatea de a schiţa o persoană în mişcare sau diferite scene prin linii fluide, pe care acesta le denumea „manga”, ori picturi, schiţe fanteziste.
Colecţii ale acestui gen de ilustraţie, precum şi popularitatea în creştere a ukiyo-e au oferit oportunitatea de dezvoltare artistică în diferite forme.
Influenţe
La câţiva ani după moartea lui Hokusai a avut loc evenimentul care să schimbe definitiv Japonia. În 1853 comandantul american de escadră, Mathew Perry soseşte pe ţărm nipon la Gorahama, şi reprezentând frontul American şi vestic, pune presiuni politice asupra guvernului pentru a accepta comerţul şi schimburile vestice. De atunci până în secolul XIX cultura japoneză a trecut prin numeroase schimbări, trecând prin permanente războaie social-politice, împărţindu-se în două tabere: a celor care doreau să păstreze tradiţiile cu orice preţ, iar la polul opus cei care erau deschişi influenţelor vestice.
Această dezbinare a culturii a dus la menţinerea conflictelor, precum şi a încercărilor de a se adapta noilor tehnologii avansate care luau cu asalt lumea lor. Acestă perioadă istorică ce extinde din Era Tokugawa (1600 – 1867) până în Era Meiji (1868 – 1912) a fertilizat creativitatea, numeroasele poveşti din acea vreme centrându-se pe dorinţa împăratului de atunci de a accepta influenţa străină, puterea politică din spatele tronului şi ultimele împotriviri ale războinilor mitici, samuraii.
Afluenţa artei şi tradiţiilor vestice a avut un impact puternic în special asupra tinerilor, care erau mai deschişi către nou, noile generaţii de artişti erau fascinaţi de noile stiluri şi formate. Cele mai recente benzi desenate sub forma de caricatură au fost reprezentate în faimoasa revistă de umor londoneză, „Punch”. Existenţa acestor benzi desenate a inspirat scena ilustraţiilor, şi la câţiva ani după au apărut şi primii artişti niponi care şi-au inspirat creaţiile din arta venită din vest. Acelaşi stil de critică politică şi culturală preluat însă în propria lor revistă „The Japan Punch”.
„The Japan Punch” s-a lansat în 1862, cu ajutorul cetăţeanului englez Charles Wrigman, dar în scurt timp a fost preluat de către editori şi artişti niponi.
Kanagaki Robun şi Kawanabe Kyosai au creat prima revistă manga în 1874, „Eshinbun Nipponchi”, influenţaţi de „The Japan Punch”, având un stil de ilustraţie extrem de simplist, lucrul acesta diminuându-i popularitatea. Astfel „Eshinbun Nipponchi” a fost scos de pe piaţă doar după trei ediţii de publicare.
Însă după o perioadă o altă revistă, „Marumaru Chimbun” lansată în 1877 depăşeşte revista „The Japan Punch” în domeniul ingeniozităţii.
Însă în toate aceste preluări din vest în domeniul artei şi ilustraţiei nu i-a făcut pe artiştii japonezi să uite de propriile stiluri sau tradiţii, formându-se astfel un stil hibrid artistic.
Unele desene timpurii arăta modul reprezentativ în care erau percepuţi vesticii de către japonezi – cu nasuri mari, neîndemânatici, chiar monstruoşi – în comparaţie cu reprezentările acestora graţioase, şi cu trăsături tipice. Pe aceeaşi linie cu londonezul „Punch”, japonezii vedeau cu ochi critici guvernul, clasele superioare dar şi pe industrialiştii care conduceau ţara. Chiar dacă ilustraţiile şi stilul desenelor avea acea influenţă din afară, imitând secvenţe din benzi desenate precum „The yellow kid”, şi noile stiluri deco din revistele de ilustraţii din Paris ori New York, simplicitatea proiectelor şi inventivitatea ideilor derivate din ukiyo-e dar şi de la artişti niponi predecesori, au păstrat acele imagini distinct japoneze.
O diferenţă notabilă faţă de vest era conştientizarea acestora a problemei fundalului care putea afecta imaginea de ansamblu, în special când se lua hotărârea de a accentua detaliile, sau când acestea trebuiau şterse pentru a crea efectul dramatismului.
Din reviste spre publicaţii de specialitate
La începutul secolului XX, caricaturile şi desenele japoneze începeau să se multiplice, şi automat au devenit extrem de populare la public, la fel cum în trecut se întâmplase cu ukiyo-e. Desenele umoristice cu substrat politic au fost schimbate destul de repede cu alte genuri. La sfârşitul anilor 1920 felurite genuri de astfel de ilustraţii puteau fi citite pe teritoriul japonez. Multe din acestea au apărunt în reviste pentru copii, exemplul cel mai popular ar fi „Shōnen Club”, ce se publică şi astăzi.
Iniţial „Shōnen Club” şi rivalii, erau colecţii de articole, desene şi jocuri care să stârnească interesul copiilor, dar treptat desenele au ajuns să ocupe întreaga paginaţie a acestor publicaţii. Când acestora le-a fost schimbat formatul din paginaţia de revistă la cel de carte, au devenit imediat best-sellers, scoţând în evidenţă imensa diferenţă dintre comics-urile americane şi manga japoneze. Secvenţialitatea în publicarea ilustraţiilor, serializate în reviste ca apoi să fie lansate integral sub formă de carte – a evidenţiat una din caracteristicile manga, spre deosebire de benzile desenate americane, unde termenul acestora de serializare este mult mai scurt.
Chiar şi azi mulţi adulţi japonezi citesc ilustraţiile manga ce apar în ziare sau reviste, fiind la fel de interesaţi precum şi generaţiile mai tinere. Un exemplu relativ cunoscut, datorită tiparelor de încadrare ar fi „Norakuro”, o ilustraţie manga ce a început în 1931 până în 1941, şi urmărea povestea unui câine negru în societatea japoneză. Fuku – chan, sau Micul Fuku, a apărut din 1938 până în 1971 în „Shōnen Club”, ilustrând nebuneştile aventuri ale unui băiat răutăcios, vesel şi cu abilitatea de a se sustrage năzdrăvăniilor pe care le provoca, scăpând întotdeauna basma curată, amintind de o serie similară de benzi desenate „Dennis the Menace” sau „Family Circus”.
Impactul celui de-al doilea război mondial
Al doilea eveniment major din istoria Japoniei, care a afectat dezvoltarea manga dar de asemenea şi celelalte ramuri ale vieţii de atunci a fost Al doilea război mondial. În timp ce idealismul militar şi naţionalist se extindeau înainte de începerea războiului, ilustraţiile şi caricaturile ce până atunci fuseseră vocea disesiunii, aceasta a fost redusă la tăcere de guvernul din ce în ce mai tiranic.
Artiştii şi editorii erau ameninţaţi cu pedepse variate dacă încălcau ideea guvernului despre cum ar trebui să arate lucrările acestora – patriotice, unificatoare şi inspiraţionale. Ideea principală era destul de clară: aceştia fie lucrau sub ordinele guvernului, producând ilustraţii de propagandă atât pentru frontul naţional cât şi pentru cel inamic, sau siliţi să fie daţi afară, arestaţi, chiar trimişi în exil. Mulţi artişti chiar au încetat să lucreze pe perioada războiului, de vreme ce alţii s-au conformat sub ameninţarea guvernului şi au lucrat ca mijloace de propagandă. Alţii au plecat din ţară pentru a-şi continua criticile, luptând pentru libera exprimare, la extremă, unii chiar au început să lucreze pentru tabăra inamică.
Rezultatul a fost devastator, având repercursiuni asupra creaţivităţii şi varietăţii ilustraţiilor disponibile în Japonia, iar industria comics-urilor şi-a revenit treptat, după o îndelungată perioadă de timp, de vreme ce majoritatea artiştilor nu aveau foarte multe opţiuni, între a lucra pentru guvern, abandonându-şi astfel ambiţiile şi idealurile, sau a pleca din ţară.
Un alt eveniment căruia nu-i poate fi negat impactul a fost bombele nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki. Indiferent de circumstanţele care au stat la baza deciziei folosirii acestor arme împotriva Japoniei, întâmplările au influenţat fiecare aspect al vieţii lor culturale. Unele poveşti ilustrate în manga chiar şi azi, au ca element principal teme din vremea războiului sau bombardamentul, începând de la examinarea conflictului dintre om şi maşinărie mergând până la ameninţarea apocalipsei. De asemenea notabile sunt ilustraţiile cu mesaje apărute de după război, Japonia experimentând tragedii la nivelul maselor, fiind singura ţară unde ideile despre apocalipsă sunt atât de convergente, datorită devastatoarelor împrejurări cu care au avut de-a face.
Imediat după ce societatea şi-a revenit după război, acele momente au fost piatra de temelie pentru continuarea şi revigorarea industriei manga. Majoritatea creatorilor de manga-anime preferă însă să abordeze subiectul războiului sub forma făcând referinţe la locaţii sau poveşti similare, înlocuind nume şi alte detalii ce ar putea avea o legătură directă.
Războiul însă nu a putut ţine comics-urile în decădere, imediat după război revistele manga şi-au reluat imediat apariţiile, de data aceasta într-un alt format, drept cărţi rosii de mărime mică. Aceste publicaţii erau mult mai ieftine, şi nu aveau întotdeauna calibrul fostelor publicaţii de dinaintea războilui, dar dispariţia structurilor ilustraţiilor din acele vremuri le-a oferit multor artişti ocazia de a improviza şi a revigora scena manga cu idei ambiţioase despre tot ceea ce se putea materializa.
Unul dintre artiştii ale acestor cărţi de buzunar roşii a fost Tezuka Osamu, supranumit şi „bunicul benzilor desenate japoneze”.Tezuka, dar şi mulţi alţi artişti contemporani de-ai săi, care au început cu aceste cărţi roşii, au influenţat scena ilustraţiilor devenind promotorii unor stiluri noi, ce pot fi încă întâlnite de cei ce citesc manga sau sunt pasionaţi. Tezuka a influenţat fiecare artist manga de după, fie că aceştia îi adoptau stilul, fie veneau cu un stil contrar, aceste caracteristici devenind definitorii pentru manga modernă.
Tezuka considera că formatul manga poate fi folosit mult mai creativ decât fusese folosit în trecut, iar libertatea ce i-o ofereau publicaţiile gen cărţi roşii l-au determinat să experimenteze altfel de tehnici.
Spre deosebire de artiştii a căror inspiraţie venea din alte ilustraţii sau caricaturi, Tezuka era influenţat de producţia cinematografică. A evoluat preluând imagini cinematografice, fiind atras de desenele animate la începutul evoluţiei acestora, în special cele ale fraţilor Fleischer, cel mai cunoscut desen animat al acestora fiind Popeye Marinarul. Faşcinat de dramatismul care îl aducea editarea cinematografică în conţinutul scenariului, al poveştilor, a început să-şi folosească paginaţia din planşe exact precum un film văzut prin camera de flimat. A implementat detalii cinematografice, precum cel de apropriere – distanţare, şi să folosească spaţiul între imagini, delimitând elementele de paginaţie. Nu şi-a folosit cunoştiinţele cinematografice numai în această priviţă, a vizualului, ci a utilizat elemente ce descriau sunetul apei, lovirea sau foşnetul hainelor într-un limbaj special şi potrivit ilustraţiilor de gen.
Folosirea tehnicilor cinematografice i-a dat posibilitatea lui Tezuka să creeze sute de pagini, mai mult decât prevăzuse iniţial, fiind nevoit să extindă şi formatul scenariului, într-unul potrivit cu noile cerinţe şi aşteptări. Era sigur că noul format putea fi utilizat în a ilustra orice gen de poveste, de la aventuri până la dramă sau chiar comedie. A început prin a crea ilustraţii al căror scenariu era de lungă durată, cu personaje complexe care se dezvoltau pe parcurs, acordând o mare atenţie trecerii timpului. „Kimba the White Lion” spre exemplu arată un pui de leu crescând şi devenind un leu adult, în opoziţie cu vechiul format static precum cel din „Fuku-chan” unde prima ideea copilului etern şi neschimbat ce provoacă nebunii, sau în contrast cu super-eroul american care rămâne la aceeaşi vârstă.
Cel mai cunoscut este „Astro Boy”, manga cu ilustraţii science-fiction imaginative, avându-l ca erou principal pe un copil-robot, care a devenit destul de repede îndrăgit, în scenariu având adăugat şi acel conflict dintre om şi maşinărie, inclusiv potenţialul ca maşinăria să subjuge moralitatea sau resursele oamenilor. În 1953, „Princess Knight” este un punct de referinţă pentru trendul ce se regăseşte încă în unele manga, ilustrând o eroină cu ochii mari, care este deghizată în cavaler pentru a-şi salva imperiul de la distrugere.
Mai mult de atât, Tezuka s-a inspirat pentru personajele sale chiar şi de la Walt Disney, exagerarea mărimii ochilor fiind regăsiţi la Betty Boop şi Mickey Mouse. De acolo însă, şi-a creat propriile linii, într-un stil ce încorpora vechiile moduri tradiţionale japoneze de ilustrare, incluzând dramatizarea spaţială regăsită în ukiyo-e. Designul caracterelor manga a început cu Tezuka, însă fiecare artist are propriul mod de ilustrare.
Aspiraţiile cinematografice ale lui Tezuka s-au îndeplinit în anii 1960, când încă odată a revoluţionat piaţa manga-anime. Lucrarea sa „Astro Boy” a fost adaptată şi a devenit un serial animat de televiziune de mare succes. Fiecare adaos în privinţa muncii sale l-au consacrat ca geniu ilustrator, dar şi ca director în editarea scenariilor. Caracteristica de serializare, atât în privinţa manga, dar şi anime, cu privire la detalierea episodică şi desfăşurarea acţiunii pe durate de timp realistice au devenit repere dominainte în ambele media.
Schimbările însă începeau să se producă în industria manga cu mult mai devreme, încă din anii 1950 cititorii au început să devină dezinteresaţi de evoluţia unor poveşti juvenile, şi au căutat ilustraţii care să le îndeplinească cerinţele, multe din ele venind cu poveşti pentru adulţi, determinând astfel o scădere în încasările revistelor ce păstrau încă formatul tradiţional al scenariilor.
Adaptându-se ideilor lui Tezuka, cum că formatul manga se putea adapta oricărui tip de poveste, noi publicaţii au început să redea poveşti care să prindă şi la publicul adult. Astfel personajele nu mai erau copii, ci băieţi adolescenţi sau adulţi, iar benzile desenate ilustrau poveşti cu care se confrunau adulţii, de asemenea lăsând în urmă vechiul tipar alb-negru. Aceste benzi desenate nu se fereau în a utiliza scene de violenţă, sex sau crimă, folosind chiar eroii negativi drept personaje centrale. Denumite Gekiga (ilustraţii drama) acestea erau influenţate de stilul lui Tezuka, iar personajele aveau drept caracteristica ochii mari, capul destul de mic dar restul corpului exagerat de mare. Aceste detalii se vor ajusta cu trecerea timpului, dar păstrând acele note ce diferenţiază aceste comics-uri de cele internaţionale.
Bibliografie:
Masters,Coco,America is Drawn to Manga,Time Magazine,2006,10 august
Brenner E. Robin, Understanding Manga and Anime, Libraries Unlimited, 2007
Gravett Paul, Manga: Sixty years of Japanese Comics, London: Laurence King, 2004
