Xaara Novack Am stat vreo zece minute tot scriind o frază de început și tot de atâtea ori m-am răzgândit. Nici cuvintele nu-mi ajung pentru a descrie complet ce a însemnat lectura acestei cărți. Mi s-a părut că am coborât personal în adâncurile subconștientului, că am răscolit ca odinioară în cotloanele minții mele și am regăsit acele unghere în care mi s-a ascuns sufletul. Am pipăit tot ce înseamnă el, încercând să-l dezmorțesc și să-l regăsesc până nu-i prea târziu.
Haruki Murakami m-a făcut să umblu iar pe lângă zidul imens ce l-am clădit în jurul meu, la capătul lumii. Locul unde teama a stat ca un turn de veghe, ca sentimentele să îmi stea amorțite, durerea să se atenueze. Să mă pot întoarce din când în când acolo și să trăiesc fără alte griji.
Fără să-mi dau seama ce sacrificiu poate însemna alegerea mea.
În țara minunilor, mereu minunile li se întâmplă altora, mai puțin nouă. Noi suntem mielul de sacrificiu, eroul poveștii. Suntem centrul universului, cu noi începe totul și tot cu noi se termină. Restul sunt mici plăceri destinate să le punem în valiză pentru a ne retrage La capătul lumii.
Nu întâmplător autorul a ales două personaje, dar în esență ambele au aceeași rădăcină impersonală. Cele două lumi eterogene se întrepătrund negreșit.
Watashi *(eu) povestește despre Țara aspră a minunilor. Acolo duce o existență simplă, care îi oferă luxul unei vieți tihnite. Însă, totul se va scutura la fel de repede precum o crenguță ruptă de sakura.
Atras într-un experiment de către un bătrân carismatic, care pretinde că are nevoie de permutările sale pentru a salva lumea, Watashi, află ceea ce înseamnă cu adevărat Sfârșitul lumii.
– Nici n-ai ce înțelege. Până și mie îmi este greu să pricep ceva. Sunt ca un titirez multicolor. Cu cât mă învârt mai repede, cu atât nu mai disting nimic. Totul devine un haos perfect.
Personajul lui Murakami este rădăcina umană, extrasă fără menajament și pusă în permutarea vieții. La fel cum ni se întâmplă majorității. Cuvintele lui Watashi adesea îmi răsună ca o cochilie la ureche, unde parcă-mi aud propriile gânduri.
Dacă ar fi să folosesc o metaforă, aș spune că existența mea a fost ca o gaură simbolică într-un buzunar, pe care nu știu cum aș putea-o drege cu acul și ața. Sau spus altfel, dacă cineva ar deschide fereastra și mi-ar striga «Viața ta a fost egală cu zero», nici măcar n-aș găsi argumente să contrazic afirmația.
Dacă ar fi să iau viața de la capăt, cred că aș proceda exact la fel. Nu mi-o pot imagina în alt mod. La urma urmei, totul – adică viața asta pe care eu o pierdeam – n-a însemnat altceva decât eu însumi. N-aș putea fi altfel, chiar dacă ar trebui să abandonez oameni, să fiu abandonat sau să mi se impună restricții la sentimente sau visuri.
Și până la urmă trebuie să înțelegem cu toții că Sfârșitul lumii , lucrul atât de controversat în anii de cumpănă și superstiție a omenirii, nu este altceva decât sfârșitul obștesc pe care ni-l dăm cu toții într-un final. Lumea începe și se sfârșește cu noi. Crud, nu?
Bōku*(eu) este cel care își va sacrifica umbra pentru a intra în orașul de La capătul lumii. Acolo este angajat la bibliotecă, unde trebuie să citească vise. În orașul de la capătul lumii nu mai este nevoie ca oamenii să fie atașați de umbra lor. La fel, sunt nevoiți să-și extirpe sufletul. Este o lume unde toate sentimentele sunt abolite și totul este cuprins într-o armonie ce amintește de ultima bătaie de aripi a unui fluture înțepat cu acul. Locuitorii orașului par a fi izolați de lume și de propria identitate, până la amorțeală.
Cei care păstrează bucăți din sufletul lor sau care nu sunt dispuși să se despartă de propria umbră, sunt nevoiți să trăiască în afara orașului.
– Cum de poate fi sufletul atât de imperfect? întrebă ea zâmbind.(…)– Și eu cred că e imperfect. Dar lasă urme. Ca niște pași pe zăpadă. Îi putem totuși urmări.– Și unde ajung?– La persoana respectivă. Fără suflet însă, nu ajung nicăieri.
Watashi în japoneză înseamnă eu. Este expresia folosită în termeni tradițional-politicoși.
Watashi-wa Nihon-jin desu – Eu sunt japonez.
În caz de politețe și respect evidențiate, se poate folosi și expresia watakushi. Watakushi-wa.
Boku înseamnă același lucru. Se folosește de tineri, de cei care sunt mai libertini sau au o personalitate dominantă.
Boku-wa Nihon-jin desu – Eu sunt japonez.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor este o carte fascinantă, pe care o recomand cu drag!
impresionante aceste gânduri, pline de sensibilitate fragmentele pe care le-ai ales… m-ai convins ca aceasta carte trebuie citita!
Multumesc Xaara draga!
Sunt asa uituca, la comentariul acesta am uitat sa-ti raspund :)) mi-am amintit acum cand am intrat pe blog si am re-citit. (uneori mai fac asta, daca sunt in pana de idei)
Sper sa citesti Haruki Murakami, este un autor pe care ti-l recomand si nu o sa-l regreti citindu-l. Multi pupici!
[…] La capătul lumii și în țara aspră a minunilor […]