Xaara Novack După o aventură la medicul dentist unde am avut parte de o mică intervenție datorită unei infecții, mă reîntorc la scrisul pe blog. Pauza s-a datorat durerilor infernale prin care am trecut, îmi venea să iau un patent și să-mi scot singură dintele. Ca în desenele animate cu Tom&Jerry. Însă, sunt OK.
Cât despre videoclipuri, momentan am falca puțin umflată, astfel că sunt nevoită să aștept ceva vreme până când mă pot afișa iar pe cameră.
Acestea fiind spune, urmează o nouă recenzie!
Lena Dunham – Nu genul ăla de fată
Este o carte autobiografică, ușor de citit, adolescentină și amuzantă pe alocuri. Dacă ești genul de persoană care gustă autoironia sau lucrurile spuse pe șleau. Nu-i o carte pentru pudibonzi, autoarea menționează escapadele ei sexuale aproape în fiecare capitol.
Și nici nu este o carte care să te captiveze neapărat. Nu-i pe gustul meu, însă am procedat ca și în viața reală. Îmi place să acord acel „benefit of the doubt” al americanului. Personal cred că am de învățat ceva din orice carte pe care aș citi-o. Însă se mai întâmplă să găsim cărți pe care nu le putem citi…
Bun. Acum că am început cu o contradicție în propriile mei idei, să vă luminez asupra cărții. Este o scriitură tipic adolescentină și chiar o recomand adolescentelor. Vor găsi pasaje despre cum este sexul de fapt. Un fel de demitizare al acestui miraj hollywood-ian în care extazul vine atât de simplu ca un clipit al ochilor. Ei bine nu.
La început m-a cam incomodat să citesc despre escapadele sexuale ale unei străine. În cazul acesta Lena Dunham, lăsând la o parte statutul ei de actriță, scriitoare sau vedetă. Treptat am început să înțeleg de ce a expus toate aceste momente care au dus la transformarea ei. Iar subiectele din carte, chiar dacă legate de această latură sexuală, au și o parte educativă, emoțională.
Când cineva îți arată ce puțin însemni pentru el și tu te tot întorci ca să mai capeți o porție, nici nu-ți dai seama când ajungi să însemni mai puțin chiar și pentru tine însuți. Pentru că nu ești făcut din compartimente separate. Ești o persoană, un întreg. Cuvintele care ți se aruncă ți se aruncă ție, în întregime; la fel, lucrurile care ți se întâmplă.
Să nu vă așteptați însă la descripții sexuale obscene. Nu. Dunham descrie cât se poate de sincer și decent aceste momente din viața ei. Pe alocuri amuzante, comparând filmul cu realitatea, care nu-i chiar atât de tristă până la urmă. Doar că am fost obișnuiți să fim mințiți. Și adesea, să ne mințim pe noi.
Beverly Hills 90210 mă făcuse să cred că sexul era ca un eveniment făcut cu niște lumini bine plasate, cu doi inși cu pielea perfectă și cu priviri umede, de fraieri care ajungeau la orgasm simultan, nefăcând altceva decât să respire spre fața celuilalt. Prima dată când am ajuns dezbrăcată alături de un tip, oricât de grotesc au decurs lucrurile, am fost ușurată să constat că el nu-mi soarbe parfumul natural al trupului și nu-și trece mâinile peste partea de sus a corpului meu, pe acorduri de Chris Isaak.
Citind cartea, treptat mi-am dat seama că nu-i neapărat ca o autobiografie. Mi s-a părut o carte a unei tipe care discută cu mine niște chestii interesante. Și asta este partea cea mai mișto. Lena Dunham reușește să te acapareze, chiar dacă la început poate dai ochii peste cap sau strâmbi din nas.
Subiectele actuale, dar dacă dăm pagina înapoi cu câțiva zeci de ani, sunt de-a dreptul revoltătoare – despre uter, vagin, menstruație… Unii ar spune că este o carte feministă, însă mie îmi place să-i spun bun simț. Sau common sense. Cine se zburlește la astfel de subiecte nu poate fi decât o persoană încuiată.
Capitolul CORPUL nu-i deloc de ratat. Tratează subiectul dietelor și riscul la care se expun tinerii dacă țin astfel de diete fără a vorbi cu nimeni. Nici cu părinții, nici cu un medic sau o prietenă bună. Și când spun bună, mă refer la genul care nu judecă oamenii după aparențe sau după dimensiuni. Însă latura emoțională sau psihologică, legată de subiect, este tema principală.
Mereu avem ceva de îmbunătățit la noi, uitând să ne bucurăm de prezentul în care suntem sănătoși și în care totul e ok, chiar dacă este loc de mai bine.
Ai învățat o regulă nouă și e simplă: nu te pune în situații în care nu-ți place să fii și din care-ți vine să fugi.
Iar când fugi, fugi către tine, ca iepurele ăla din Runaway Bunny, care aleargă către maică-sa, doar că aici tu ești mama și o să vezi asta mai târziu și atunci vei fi foarte, foarte mândră.
De ce mi-a plăcut până la urmă această carte? Pentru că Lena Dunham a ales să afișeze fix acele părți din viața ei care sunt tipice pentru noi toți. Temerile noastre, problemele noastre, fie că sunt sexuale sau de sănătate, dietă… Nu a venit cu ficțiune sau o autobiografie împodobită cu evenimente care să o transforme într-un personaj. S-a prezentat ca un om.
Va urma în curând o recenzie nouă, la cartea lui Seth Godin și câteva recomandări de seriale.
