Xaara Novack 
Sunt puțini cei care au citit pe Lucian Blaga – Publicistul, cunoscând mai degrabă Poetul. În cartea aceasta găsim articole, reflecții și evocări fără de timp. Căci ceea ce mi s-a părut nu sublim, cât trist, este că filozofia sau gândirea românească nu a avansat în esența ei cu nimic din acele vremuri glorioase.
Azi se zbate să susțină și să facă cunoscut măcar ce exista atunci. Să nu se dea nimic uitării, sper. Un viitor fără un trecut stabil, fără minciuni, riscă să se prăbușească în orice moment. Și istoria și-a bătut joc suficient de poporul acesta. O să citez tot din Blaga: ”Națiunea e cel mai mare rău pentru o națiune.”
Lucial Blaga – Ceasornicul de nisip
Doar când vine vorba de oameni, vârstele devin din ce în ce mai confuze. Lucian Blaga se întreabă ceea ce noi știm deja. Nu vă face impresia că astăzi și copiii se nasc bătrâni? O observație precoce, un criticism prematur ia locul zburdălniciei.
Mă întreb unde se ascunde spiritul intuitiv al acestor oameni. Ce calități speciale aveau de nu s-au perpetuat? Când și atunci exista publicul care nu prea citește, dar care nu trebuie confundat cu criza literară.
Și inițiative naționale luate la fel ca și acum, de particulari.
Domnii directori stau nepăsători, lăsând pe ”nebuni” să alerge prin sate după ”potcoave de cai morți”. Autorul referindu-se la culegătorii de maxime sau versuri populare. Depuneau munca aceasta fără ajutor cultural din partea statului. La fel cum azi caietele lui Cioran ajung în mâna unor români și nu a statului. Un stat care ar trebui să aibă ceea ce probabil nu a avut niciodată – grijă de popor.
Lucian Blaga vorbește și de țăranul de odinioară, care s-a pierdut undeva într-o modernizare haotică și sărăcie sufletească. Călcând peste ogoarele sub care dorm oase de legionari și altare cu zei uitați, țăranul de astăzi se simte îndemnat să povestească legende și să caute comori. Comori de care celor tineri nu le mai pasă.
Sunt dezinteresați și cu sufletul așa de aproape încă de poveste, mă prind că ei ar găsi lucruri pe cari zânele sub-pământului nu le cedează niciodată oamenilor mari.
Când ridicăm capul peste gard la alții, o facem să le arătăm colții. Să ne dăm în spectacol și să ne umilim. Adesea în speranța că îi umilim. Pentru că dacă ne-am opri puțin în loc, să îi cunoaștem și să ne cunoască, poate că ne-am depăși condiția măcar cu un pas. Niciodată n-am fost buni la asta.
E adevărat uimitor cât de puțin știm ce se petrece în jurul nostru.
Preocupările și munca vecinilor sunt pentru noi fapte de pe altă planetă.
Suntem încă în epoca primitivă a scandalurilor și pe nimeni nu interesează altceva decât nunți, morți, botezuri și bairamuri. Românul s-a rromânizat. Subtil spus.
Unii își azvârlă încrederea în viitor; în acel viitor care necunoscut fiind, trebuie să fie plin de toate minunile. Sunt scriitori, cari ne descoperă vraja trecutului lăsându-ne în suflet regretul veșnicei treceri. Sunt scriitori cari ne descriu țări îndepărtate lăsându-ne cu ispita de a porni în larg. Sunt scriitori, cari deschid perspectivele zilei de mâine îndemnând la o ultimă încordare a voinței. Închipuirea sfâșie zdrențele prezentului și se retrage într-un tărâm unde omul nu mai e stăpân: în trecut și în depărtare. Numai voința își adună puterile de a modela viitorul.
Voința noastră este de a ne băga cheful pe gâtul altora. Restul nu ne pasă. Ce viitor frumos!
Critici literari avem aproape mai mulți decât poeți și scriitori, totuși foarte puțini și-au justificat existența prin serioase studii de specialitate.
Conștiința estetică s-a dezvoltat prin acumularea prejudecăților, a valorilor de moment și a mersului orbesc mai departe fără a avea grija a mai trage învățăminte din trecut.
Nimeni nu mai înțelege nimic, pentru că exact cu asta ne hrănim mințile.
