Xaara Novack «În sângele meu curge, cerându-și dreptul la expresie, un râu de mizerie și duioșie.» – Miguel Torga
Poemele lui Torga nu ascund deloc estetica realității umane, vorbele sale răsună aprins, ca un cărbune ce mocnește din îmbinarea multor sentimente dar și unor suferințe. Pentru că diferențele pot exista între istorii, de date, de personaje, de șiruire a faptelor (greșelilor în special) mai puțin. Această ciclicitate face ca la un moment dat în viața fiecăruia, să ne regăsim într-un vers ce s-a scris demult,și înțelesul zdrobește barierele timpului.
Destin
Fiecare popor își are destinul
Înscris de mult
În cartea firii.
Un destin al lui,
De bogăție
Ori sărăcie,
După munca pământului.
Nimic nu mai poate schimba
Fatala condamnare,
Pe pământul care i-a fost dat
Acestei populații vegetale.
Ea trebuie să fie și să crească,
În cântec
Sau plângând
La grațiile închisorii sale.
Mariana P. Hanganu face în introducerea cărții o comparație a lui Miguel Torga cu marele nostru poet, Tudor Arghezi. Citindu-l pe Torga însă, mi se pare că în poemele sale regăsesc un aer coșbucian, înrădăcinat, cu fiecare cuvânt bine strâns legat de istoria neamului, a pământului pe care-l descrie și am mai regăsit un tradiționalism ce refuză a se conforma altei chemări decât a inimii și a adevărului. Torga este un om care evocă dreptatea, prin versuri sau proză, încercând să ne arate culmile ei, dar și prăpăstiile până unde se poate coborî.
Satiră
Tiranilor le spuse-atunci:
Ce mică și meschină-i omenia
Voastră!
Ore, zile și ani
De cruzimi
Pentru ca nimeni să nu poată
Striga că treceți goi pe stradă!
Esența operei sale este natura umană, adevărul tragic al existenței dincolo de valorile sociale care-și pierd însemnătatea și se mulează în funcție de tipul de caractere. Umanismul lui Torga e cutremurător de simplu, și totuși profunzimea realităților cu care ne confruntă este una tragică.
De la o femeie care este sortită să-și piardă pe rând soțul, apoi băiatul, până la idile terminate funest sau descriind soarta unui lepros văzut dincolo de «carapacea» de carne care-i dă înfățișarea hidoasă, nu ne ferește deloc de cruda realitate. Ea oricum ne înconjoară zi de zi, și chiar dacă încercăm să o ascundem undeva în cotloanele minții noastre, cu amăgire, în sinea noastră se zbate același sentiment, al fatalității.
Necunoscut
……
Simt doar o teamă de revers.
«Este o meserie dură, aceea de poet. Începe prin a fi o vocație și sfârșește printr-o penitență asumată.»
