Xaara Novack A fost odată un copil curios și vesel, ca orice copil de vârsta lui. Trăia într-o casă mare, cu o curte mare, împreună cu mama și tatăl lui. Toată ziua părinții erau ocupați.
Bucătăria era locul preferat al mamei. Acolo pregătea prăjituri delicioase și gătea mâncăruri gustoase. Mâncarea pregătită de mama lui era cea mai bună!
Locul preferat al tatălui era grădina. Aveau cea mai frumoasă grădină! Plantele și florile creșteau puternice și mai înalte decât cele obișnuite. Tatăl lui uda grădina în fiecare zi. Copilul nu înțelegea de ce face lucrul acesta în fiecare zi…Chiar și în zilele cu ploaie, bărbatul aștepta ca picăturile să se rărească, apoi lua furtunul și uda grădina fără să țină cont că ploaia deja udase pământul.
Tatăl lui uda grădina des. Și nu știa de ce. Nu a avut curaj să-l întrebe niciodată…
Mai târziu, când copilul a crescut și a devenit adult și la rându-i tată, a moștenit casa cea mare, cu curtea mare și grădina minunată.
Soției, la fel ca și mamei lui, îi plăcea să-și petreacă timpul în bucătărie, gătind mâncăruri gustoase și pregătind prăjituri delicioase. Mâncarea făcută de ea era cea mai bună!
Iar el, uda grădina la fel de des ca și tatăl lui. Nu simțea o mare plăcere să facă acest lucru. Mereu se întreba de ce o face și oricât ar fi încercat să-și răspundă, nu reușea.
Într-o zi fiul lui a făcut o boacănă, supărându-l foc. L-a pedepsit cum știa el mai bine. Printre altele și-a adus aminte de tatăl lui, care-i aplica aceleași pedepse. Uneori…prea des…
După toată cearta, lacrimile copilului său l-au făcut să-și aducă aminte de grădină. Și dintr-o dată la cuprins o nevoie imensă de a se duce să ude grădina!
La fel ca tatăl lui, avea acum o grădină mare, cu plante și flori înalte, frumoase. Nici un vecin nu avea o grădină ca a lui.
Din nefericire, moștenise sufletul veșted pe care nu știa să-l trateze decât cu apă, udând grădina…zi de zi…
Morala: Poți alunga diavolul din grădina ta, dar îl vei întâlni mai târziu, în grădina fiului tău.
Îmi place Proza scurtă. Chiar dacă scriu prost.
Diavolul respectiv mi-l imaginez ca pe o buruiana rezistenta la otrava… de unii intrusi poti scapa, dar altele reapar orice-ai face.
Din pacate tatal din poveste este insusi o buruiana.. una care stranguleaza plantele din jur care nu incearca decat sa creasca.
Imi place povestea, si morala ei la fel. Sper sa mai urmeze si altele, la fel de educative! :*:*:* >:D<>:D<>:D< Kissu&Hagu!
Multumesc Phantom :* :* oh,da. „buruienile” sufoca si este greu sa scapi de ele. Trebuie intotdeauna scoase din radacina. :*:*:* >:D< kisses&hugs!
Frumoasa povestea, dar si trista. E pacat cum viata omului e o lupta continua, iar lucrurile cu care trebuie sa ne luptam, uneori nici nu stim. Mereu m-am intrebat, cum sa te lupti cu ceva ce nu stii? In fine, deviez de la subiect : X
Oricum, mi-a placut, a fost interesant! >:D<
Kisssu:*
Zircon ma bucur ca ti-a placut. Ai dreptate, viata e o lupta continua. Cu noi insine, cu ceea ce nu vedem sau cu ceea ce nu ne dam seama ca exista in interiorul nostru. 😀
Multumesc! Kissu! :*
Mi-a indus asa o stare melancolica… Mi-a placut povestea ta si n-am cu ce s-o comentez sau completez. Nici n-am un cuvant care sa-mi descrie mai bine starea de acu. :))
Pupici!
Andera ma bucur ca ti-a placut povestea. Promit ca revin cu o postare care sa nu induca stari melancolice :)) momentan ma alatur tie, din cauza vremii. vreau soare!
Pupici!
Ce mult mi-a placut!
Adevarul e ca buruienile din suflete…unii nu numai ca nu stiu cum sa le starpeasca dar cred ca nici nu doresc… 🙁 Si asta e cel mai trist lucru.
Frumoasa poveste!
O zi placuta sa ai, draga mea!
Asa-i Elly, unora le plac buruienile atat de mult incat le cultiva doar pe ele si nu stiu decat sa-si vestejeasca sufletul. Din pacate, cu totii cunoastem astfel de oameni si ne lovim de ei. :<
Ma bucur ca ti-a placut povestea. Si tie o zi placuta, cu soare. Sper sa nu ploua si pe la tine, aici deja a inceput.