Xaara Novack
Înainte de Paşte m-am întâlnit din greşeală cu fostul meu profesor de desen. Aş putea spune, unul dintre profii mei de desen, dar n-am să fac asta.
L-am avut ca profesor îndrumător atât în şcoala generală, pe când eram un ţânc ce mâzgălea mutre de Sailor Moon în spatele caietelor de teme, până în liceu, când ne preda Istoria Artei şi noi eram prea aerieni ca să fim atenţi.
Ne povestea cu pasiune despre Istoria Artei, de la arta grecească, la cea romană sau egipteană, trecând către clasicism și rococo cu poze și exemple din reviste, vederi sau manuale vechi. Nu scăpam fără o schiță la tablă pe care trebuia să o reproducem pe caiet. Era un profesor simplu, care își tinea ora cu multă pasiune.
Cât timp aveam teme, desenam sau schițam ceva, dânsul își scotea caietul de schițe și ne schița chipurile concentrate. Probabil arătam foarte amuzant, așa mici și stângaci, încercând să creăm lumi care să-l facă mândru. Și să ne facă și pe noi mândri.
Este printre puţinii oameni pe care îi admir. Nu, nu admir vedete, nu admir intelectualii care se perindă prin faţa unui ecran puricos, ori pe cei care ling unde scuipă şi nici alţi oameni „vaoloroşi”.
Aş fi vrut să-l am profesor şi în facultate, dar am ales o altă specializare. Uneori trebuie să alegi şi o a doua variantă, când prima nu îţi este posibilă. Cu toate acestea, n-am încetat să desenez. Mi-ar fi imposibil să-mi imaginez viața fără a mâzgăli puțin, fără pete de culoare sau tablouri de veselie. Asta am învățat de mic copil!
Mă bucur ca am găsit articolul despre el în Adevărul de seară cu o săptămână în urmă.
Craiova: Gheorghe Ciuchete păstrează Craiova în imagini
