Proză scurtă: Câmpul cu maci sau povestea unui om și a unui câine

Proză scurtă: Câmpul cu maci sau povestea unui om și a unui câine. Pentru că uneori mă apuc și scriu. Da, este ceva de domeniul fantasticului. Inclusiv eu mă surprind pe mine. Eu nu prea scriu. Eu citesc. Nu știu ce se va întâmpla cu toată această proză scurtă scrisă, sau cu poeziile, dar am zis să împărtășesc puțin cu voi. 

Lectură plăcută!

Se născuse hoinar. Nu știa de unde provine și cine este de fapt. Se trezise umblând de când se știuse el pe lume, singuratic pe poteci rătăcitoare sau prin bătăturile oamenilor primitori. Drumurile între sate erau lungi, câmpuri, păduri sau mărăcinișuri. Oamenii îl primeau cu greu în casele lor, dar întâlnea și dintre cei primitori, care-i dădeau și câteva de-ale gurii.

Nu știa câți ani are. Nu putea estima deloc, pielea îi era înăsprită și mai ridată de vânt decât ai celorlalți oameni. Avea încă păr în cap, o claie încâlcită, pe care o pieptăna la zile mari sau când își aducea aminte. Știa însă că e în putere, avea dinții toți în gură și nu-l prinsese vreo boală până atunci.

Foarte rar avea buzunarele pline. Îi plăcea să umble cu ele ușoare, ca să nu-l incomodeze la mers. Singura companie care o avea era un câine cu părul aspru, scund și chior de un ochi. Se lipise de el când fusese musafir în curtea unor săteni dintr-un sat de munte. Dormise în grajd, pe paie, câinele ținându-i companie, parcă înțelegându-i singurătatea. Și astfel, nu se mai despărțise de el.

El nu avea nume. Toți care-l întâlneau și le spunea că nu știe cum îl cheamă, îl porecleau cum le venea mai lesne. Câinele însă, se numea Aristotel. Avusese odată gazdă un învățător, care îl primise pe perioada iernii ca să-l ajute la tăiat și cărat lemne. Și îi tot citise din Aristotel, fiind singura carte pe care o văzuse în viața lui, deși nu știa să citească. Lui Aristotel, nici că-i păsa că-l cheamă Aristotel.

Până atunci nu ținuse cont de schimbarea anotimpurilor, de lucruri supărătoare sau vesele. Însă se ferea de ploile cu tunete și fulgere de când apăruse câinele. Căuta repede un loc ascuns, unde să stea pitiți până ce Mama Natură își potolește furia. Aristotel îl făcuse să știe cum e să împarți cu cineva nu doar mâncarea, ci și bucuria de a fi. În fiecare dimineață câinele îl întâmpina dând din coadă cu tot fundul. Și parcă zilele treceau cu alt rost.

Să se fi făcut vreo cinci-șase ani de când se știau unul pe celălalt. Viața de hoinar nu era deloc ușoară, ziua aceea însă, o îndoliase. Satul în care găsise gazdă la bătrân cocoșat, fusese prădat de hoți. Cum nu se găsiseră vinovați, toată bănuiala picase pe el. În zadar încercase să explice că nu furase nimic, că așa cum venise în sat, cu mâinile goale, tot așa avea să plece. Drept pedeapsă pentru că nu recunoaște, unul din săteni care avea armă, dăduse să-l împuște-n picior.

Aristotel însă, ager, îi sărise imediat în ajutor, apucându-l pe om de mână. Alicele din glonțul tras însă, îl nimeriseră și pe câine. Schelălăitul îl făcuse să se cutremure și apucându-l în brațe, fugise cu el unde văzuse cu ochii. Sau, unde nu văzuse, căci lacrimile îi încărcau vederea.

Îl îngropase pe un câmp, lângă un copac singuratic, parcă o întruchipare amândorura. Scobise cu degetele groapa, așezând grijuliu pământul deasupra. Era o zi apăsătoare, în care simțise ce înseamnă cu adevărat să fii singur. Până atunci nu ținuse cont de locurile prin care trecuse, de oamenii pe care-i întâlnea și de locurile pe care le vedea.

Plecase încărcat cu lucruri pe care vroia să le spună, de când învățase să râdă și să plângă. În fiecare an se întorcea în acel loc, unde-l îngropase pe Aristotel. Câmpul se umpluse cu maci, marcându-i jertfa; iar copacul singuratic își înălța ramurile stufoase mai maiestuos cu fiecare anotimp.

În primul an fusese la fel de zdrențuros; în al doilea venise îmbrăcat în haine noi și tot așa, până ce hoinarul de la început se transformase într-un domn cu rost. Aristotel, rămăsese în același loc, în inima sa.

Comments

comments