Xaara Novack
Take, Ianke şi Cadîr, ceva mai diferit decât pe DVD, căci aşa l-am privit prima oară. Replicile au fost pe măsură, umorul dublat de pauze silenţioase cu subînţeles care parcă pe disc lipsesc. Şi să nu uit de public, neaşteptat de deschis. Nu s-au abţinut de la aplauze între replici când ceva le-a fost pe plac oamenilor.
Mie mi-a plăcut la culme ironia adusă politicii, prin mijlocul artei, căci şi asta e un mijloc de a ironiza ceea ce recunoaştem cu toţii drept hidos. Dar până şi hidosul îşi are loc în artă, iar replica nu exista în scenariul iniţial, însă a fost primită cu ropote de aplauze şi râsete. Căci, ca şi Nea Ianke, ce om cu cap ar fi de acord să-şi mărite fata cu un „prim- ministru”…. iar acum imaginaţi-vă o mână care se coboară către podea, arătând marea importanţă a sa.
Care a fost culmea însă? Înainte de spectacolul Take, Ianke şi Cadîr, eu şi acompaniamentul muream de foame. Aşa că ne-am dus la fast-food-ul de vis-a-vis să ne îndopăm. Şi cum ne îndopam noi acolo, intră o pereche. Un el şi o ea.
Amândoi îmbrăcaţi lejer, cu un aer boem, oarecum diferit. După ce-am terminat haleala, ş-am intrat în teatru, ne-am lăsat hainele numerotate, ne-am găsit locurile, am privit cortina cam nespalată… ş’au început să apară din actori pe scenă, mi-am dat seama că cel din rolul lui Ionel era chiar tipul din fast-food. O coincidenţă plăcută.
A fost un spectacol excelent, pe care n-am să-l uit vreodată. Piesa în trei acte este scrisă de Victor Ion Popa. Subtilitățile ei mi-au adus dorul de teatrul lui Moliere. Ironii fine, întorsături de situație sau personaje morocănoase care până la urmă ne pun față în față cu propriile noastre defecte.
PS: Gyuri Pascu a fost remarcabil! Nu doar la partea cu sforăiala!
