Yasunari Kawabata – Dansatoarea din Izu

Pentru cei care sunt familiari cu stilul lui Kawabata cartea aceasta îi va surprinde foarte plăcut. Kawabata a debutat cu nuvela «Dansatoarea din Izu».  Cartea conține pe lângă aceasta și o serie de alte nuvele precum Fantezii de cristal, Elegie, Animale, Cântecul italian, Sturzul, Reîntâlnirea, Luna în apă.

 

Încă de la început suntem călăuziți pe același drum ca tânărul orfan de nouăsprezece ani, cu șapcă de licean. Călătoria sa dura de patru zile. Pe drum întâlnește o trupă de artiști ambulanți.

 

Printr-o potrivire mai ciudată a lucrurilor, ajunge să-i acompanieze. Totodată ajunge să se îndrăgostească de micuța dansatoare care făcea parte din grup. Treptat, îi cunoaște însă pe fiecare dintre ei și poveștile lor triste.

 

Yasunari Kawabata scrie în modul său sublim. Este subtil și simplu despre trecerea de la copilărie la adolescență a tânărului. Momentul despărțirii pe care-l trăiește adolescentul, cu deplină tristețe, devine viu. Un sentiment pur al consimțământului că lucrurile se topesc într-un tot unitar.

 

 

Îi va surprinde pe mulți cu stilul modern. Este deosebit de diferit de modul tradițional în care Yasunari Kawabata face descrierile.

 

Aici totul devine rece și obsesiv. Doamna privește mereu în cele trei oglinzi. Obiectul ce ascunde esența lucrurilor care se întâmplă în viața ei.

 

Începând cu discuția trivială pe care o are cu soțul, care revine mereu la subiectul reproducerii, până la întâlnirile pe care le are pentru monta câinelui Playboy. Totul decurge într-un cerc al ideilor fixe pe care doamna și le cultivă, ca pe niște experimente în eprubetă. Toate pornesc din superstiții sau idei fără temei.

 

 

Yasunari Kawabata ne ridică de la realitatea obsesivă și ne transportă către supranatural. Atingem mituri, religii și povestiri care se îmbină într-una singură.

 

Tânăra care trăiește dramă care pare a fi legată clarviziunea ei. Acel simțământ apăsător al viitorului și al morții. Faptul că este părăsită de iubit apasă precum o sentință.

 

Această despărțire ca tăișul unei katane, abandonată de iubit, care alege o alta, dar la scurt timp îi este sortit să moară.

 

Pierderea ei este resimțită în adâncurile spiritului ei. Tânăra simțind cum mirosul parfumului este mort, fără a avea aceleași semnificații ca înainte. Yasunari Kawabata ne vorbește prin intermediul ei.

 

Omul care credea că dragostea poate face porumbeii călători să transmită scrisorile sale de dragoste către femeia iubită. Credea despre animalele că au capacitatea de a prevede viitorul oamenilor sau despre semnificația culorilor pentru a înțelege viața spirituală.

 

Elegie îmi amintește într-un mod ciudat de pictura lui Katsushika Hokusai. Acele valuri înalte ce se ridică și se coboară. Yasunari Kawbata pare a ne purta pe un astfel de val. Începând cu animismul, trecând către religie și apropriindu-se vag de concret.

 

 

 

Miasma florilor ofilite ce se înalță la cer, unde acolo se deschid și înfloresc la fel ca pe Pământ. Cei orbi care ajung să vadă sau cei șchiopi care acolo merg normal; o inițiere scurtă despre idei budhhiste, panteiste, până la referiri către mitologia egipteană.

 

 

Dacă menținem cursul valului, ne dăm seama că am pătruns adânc în povestirile lui Yasunari Kawabata. Ele se leagă într-un mod imprecis. Păsările apar iar ca temei, la fel ca și în Fantezii de cristal, dar și monta.

 

 

Totul pare a fi culoare, instinct și erotism. Un celibatar la patruzeci de ani, are o atracție deosebită pentru păsările și animale cu care își petrece timpul său. Pe lângă dedicarea sa de a salva păsările rănite sau în dificultate, bărbatul se dedică lui Chikako. Cu ea avusese  o tentativă de suicid cu zece ani în urmă.

 

 

Face o referire la romanul lui Hector Malot, Singur pe lume. Este totuși o relatare despre zbuciumul interior al unei persoane care supraviețuiește.  Treptat realizează că, a supraviețui înseamnă o alegere, a Morții.

 

Ea, sau doctorul Torii, cel care fusese ars extrem de grav în deflagrație. Zilele sale sunt numărate. Faptul că ea asistă la fiecare zi în care acesta cedează din ce în ce mai mult, o face să se cutremure până la lacrimi. Cântecul italian începe odată cu realizarea că nimic nu se pierde. Ci poate continua, într-o formă sau alta.

 

 

Aflăm că este tradus astfel din rațiuni pur stilistice. Autorul se referă de fapt la micuța vrabie moțată cu creștetul și gâtul negre, spatele gri-albăstrui cu negru , abdomenul gri și alb-gălbui. Iar cântecul său poate străbate limpezimea unui suflet. Haruko căutând să regăsească aceeași rezonanță cu a soțului său.

 

 

Este povestea a doi oameni care se întâlnesc din întâmplare. Este momentul potrivit, pentru a-și insufla unul celuilalt puterea de a merge mai departe și a trăi viața într-un sens comun. O întâlnire cu sine însuși, după război. Revenind la lucrurile mărunte ce se întâmplă între un bărbat și o femeie. Yasunari Kawabata oprește povestea brusc. Parcă ar vrea să ne lase să ne confruntăm cu ceața care leagă aceste două personaje.

 

 

Ne readuce la ideea oglinzilor, ca și în Fantezii de cristal. Kyōko are ideea de a-i arăta soțului ei grădina de zarzavat cu ajutorul oglinzii. El fiind țintuit la pat, la etajul casei lor, este o modalitate inedită.

 

De oglindă o leagă și amintirile legate de acest prim soț. Căsătorită iar, oglinda revine din nou ca motiv nostalgic și ca semn. Sarcina pe care o poartă în pântece o face pe Kyōko să poarte toate acele amintiri cu un sentiment cald, de liniște.

 

 

Povestirile sale au acea simplitate caracteristică a descrierilor și lejeritatea cuvintelor cu însemnătate. Prima oară l-am descoperit în colecția Raftul Denisei, cu Frumoasele Adormite. Apoi citind despre faptul că s-a sinucis la doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima, a trebuit să cumpăr două cărți în loc de una. Parcă ceva m-a îndemnat să o fac…și astfel m-am ales cu doi dintre autorii clasici japonezi, ale căror cărți încerc să le adaug treptat în biblioteca mea.